Structura Bibliei
Vechiul Testament
Legea
Legea reprezintă primele cinci cărți din Biblie, care au fost scrise de Moise. Acestea reprezintă temeiul istoric al întregii religii revelate, întreaga ordine dogmatică și morală, atât a Vechiului Testament, cât și a Noului Testament. Pe aceste scrieri se bazează frățietatea popoarelor, născute din același strămoș comun, Adam. Fără căderea în păcatul strămoșesc nu există răscumpărare, iar dacă nu ne tragem din același strămoș, răscumpărarea prin Mesia nu este universală. Legea cuprinde cărțile : Genesa, Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul.
Cărți istorice
Cele 12 cărți care urmează (Iosua – Estera) sunt cunoscute sub denumirea de cărți istorice.În Biblia evreiască aceste cărți fac parte din „secțiunea profeților dintâi”, pentru că „istoria” cuprinsă în ele nu este centrată în acțiuni, evenimente, date și personalități, ci în lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii. Ele sunt revelații ale interacțiunii dintre Dumnezeu și oameni. Acestea fac parte din cărțile profetice, nu în sensul de vestire a viitorului, ci prin faptul că oferă exemple care arată greșeli ale trecutului. De fapt, toate pasajele istorice din Biblie nu sunt istorie pură, ci ilustrați ale adevărurilor spirituale, în mod sprecial al celui care-L prezintă pe Dumnezeul drept, suveran peste istorie.
Deși asaltată de critici, acuratețea cărților istorice a fost întotdeauna confirmată de descoperirile arheologice din ultima vreme. Conținutul acestor cărți acoperă formarea și căderea teocrației în Israel, robia Israelului și a regatului lui Iuda, întoarcerea în țara promisă, restaurarea Ierusalimului și rezidirea Templului. Din punct de vedere cronologic, această perioadă se întinde până în vremea profetului Maleahi, a cărui carte este ultima din cărțile Vechiului Tesatment.
Cărți poetice
Când spunem literatură şi poezie, ne referim de obicei la un produs final al imaginaţiei afective a omului. Biblia nu este însă o carte de lucruri imaginate. Poezia şi literature ei este o emanaţie a realităţii trăite cu Dumnezeu; un produs omenesc este drept, dar izvorît din cea mai intensă influenţă a lui Dumnezeu asupra oamenilor: inspiraţia. Căci „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de DuhulSfînt" (2 Petru 2:21).
Acestea sunt manualele de învăţămînt după care se făcea educaţia în Israel. Dumnezeu n-a lăsat creşterea copiilor Săi pe seama „societăţii". El s-a îngrijit singur de aceasta, dându-le evreilor aceste cărţi de creştere spirituală. Există un progres spiritual pe care-l urmăreşte chiar şi felul în care sunt aşezate aceste cinci cărţi. Ordinealor a fost hotărîtă de o inteligenţă divină desăvîrşita, căci învăţătorul care a alcătuit această „programă" este însuşi Duhul Sfînt al luiDumnezeu.
Putem spune că în cele cinci cărţi poetice găsim: lepădarea vieţii vechi a omului firesc, trăirile care însoţesc izbucnirea unui izvor de viaţă nouă în părtăşia cu Dumnezeu, disciplina practică a sufletului aflat în şcoala lui Dumnezeu, avertismentul despre deşertăciunea ispitelor efemere care caută să ne abată din drumul către cer şi apogeul împlinirii spirituale a sufletului aflat într-o deplină comuniune cu Mirele ceresc.
Cărți profetice
Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor nişte conştiinţe ale naţiunii şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două caractere: caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori, această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14).
Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din Vechiul Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticându-i decăderea, vestindu-i disciplinarea prin pedeapsă, îndemnându-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în istorie. Celelalte naţiuni ale lumii sunt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă pentru neascultarea lui Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea Domnului.Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului Testament, rămânând o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).
Noul Testament
Evangheliile
Dincolo de aparenta lor deosebire în tratarea sau aranjarea detaliilor, cele patru Evanghelii se bucură de o extraordinară unitate. Din această cauză, nu puţini au fost aceia care au încercat să combine conţinutul celor patru biografii ale Domnului Isus într-un fel de „Armonie a Evangheliilor", mai scurtă ca lungime şi cu evenimentele vieţii Domnului Isus aranjate într-o cronologie definitivă. În ciuda strădaniilor, acea „unică" biografie s-a încăpăţânat să nu apară. Singurul lucru realizat a fost acela de a arăta că cele patru Evanghelii sunt autentice prin felul în care se verifică una pe alta.
Faptele vieţii Domnului Isus, pe care se întemeiază întreaga credinţă creştină, sunt aduse înaintea ochilor noştri, nu prin enumerări plictisitoare, ci prin patru expuneri vii, puţin diferite una de alta, dar toate înfăţişând aspect fascinante din existenţa uimitoare a Fiului lui Dumnezeu.
Istoria apostoliilor
Cartea Faptele Apostolilor este a V-a carte a Noului Testament. Se crede ca Faptele Apostolilor și Evanghelia după Luca alcătuiau la început o singură operă care ar fi putut fi intitulată astăzi "Istoria obârșiilor creștine" și care s-ar fi segmentat după anul 150, când creștinii au dorit ca cele 4 evanghelii să formeze, separat, un singur codice. Tradiția bisericească vede cele două opere ca fiind scrise de același autor, Luca, ele fiind adresate aceluiași Teofil, nobil roman convertit la creștinism, și constituie documente de primă mână asupra Bisericii primare. Cât despre timpul și locul scrierii, analiza textului și mărturiile adiacente duc în optica tradiției la concluzia că Luca ar fi început-o la numai câteva luni după ce-și încheiase Evanghelia, adică în preajma anului 65 (oricum, după 63 și înainte de 70) în cetatea Romei.
În realitate, cartea Faptele Apostolilor este o scriere pseudonimă, fiind opera unui autor anonim. Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viața lui Isus și nici măcar nu susține că descrie în Evanghelie evenimente la care ar fi fost martor.
Cartea Faptele Apostolilor a fost tipărită în decursul timpului și separată de Noul Testament. Numit în vechime și „Praxiul” (Faptele), a fost tipărit pentru prima oară în limba română în anul 1563, prin osârdia diaconului Coresi. A cunoscut apoi mai multe ediții în limba română și a circulat în toate teritoriile locuite de români.
Epistolele
Epistolele Noului Testament au un statul aparte, fiind singurele epistole păstrate sub formă de cărți independente în colecția canonică a Sfintelor Scripturi. Acestea apar sub diferite forme, mai elaborate sau mai simple, mai lungi sau mai scurte și cu un caracter oral mai pronunțat sau mai puțin pronunțat.
Pavel, în special este cunoscut ca unul din cei mai profilici scriitori ai Noului Testament. Pe lângă Ioan și Petru, ale căror epistole au o greutate deosebită în Noul Testament, Dumnezeu a făcut cunoscută Evanghelia Sa într-o mare parte din imperiul roman prin Pavel, acest apostol plin de energie și mereu gata de misiune. Iuda și Iacov au fost, de asemenea, inspirați să scrie; dar Pavel merită o tratare mai detaliată din punct de vedere teologic și istoric.
Apocalipsa
Cartea aceasta are ca scop să-I încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curînd se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va sfârși cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sunt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Isus, când cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmit cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sînt îngeri, sfetnicele sînt Biserici , etc).